Lună: iulie 2010

Dezvoltarea sociala si emotionala a scolarului mic

Publicat pe Actualizat pe

Dezvoltarea sociala si emotionala a copilului scolar presupune invatarea rolurilor sociale si a modalitatii de interactionare, la fel ca si pana la aceasta etapa a dezvoltarii. Scolarii se confrunta cu afirmarea identitatii, descoperirea eului si integrarea in societate.

Dezvoltarea sociala si emotionala a scolarului mic 6, 7 – 10, 11 ani

Orizontul copilului se largeste in afara familiei, incluzand acum si scoala. In perioada scolaritatii copilul devine mai independent de familie si principala preocupare a sa sunt prieteniile si relatiile cu profesorii si colegii.

La varsta scolara copilul reuseste sa-si exprime emotiile si trairile, are o gandire mai sofisticata si incepe sa se compare cu alti copii de aceeasi varsta. O relatie pozitiva cu parintii il incurajeaza pe copil sa se simta destul de in siguranta pentru a se aventura in afara teritoriilor familiare – in general scolarii mici sunt increzatori, aventurosi si siguri de capacitatile lor.

Principala provocare a scolarului mic este integrarea in mediul scolar, in cadrul familiei si printre prietenii sai. Pana la varsta de 10 ani, majoritatea copiilor afirma ca nu sunt interesati de relatiile cu copiii de sex opus, insa deseori isi schimba comportamentul in interactiunile cu acestia.

Dezvoltarea personalitatii la scolarul mic 6, 7 – 10, 11 ani

Freud a denumit aceasta etapa in dezvoltarea psiho-sociala a scolarului faza latenta, in care sexualitatea copilului „stagneaza”, atentia fiind concentrata asupra invatarii. Experientele, fobiile si conditionarile anterioare deja au format multe idntre atitudinile si sentimentele copilului, acestea reaparand in etapa urmatoare.

• Potrivit stadiilor de dezvoltare psiho-sociala concepute de Erikson, scolaritatea medie corespunde Conflictului harnicie versus inferioritate. Harnicia este acea caracteristica ce ii face pe scolari sa devina competenti intr-un anumit domeniu. Copiii care au satisfactia implinirilor scolare vor reusi sa rezolve cu succes acest conflict, insa esecul va duce la un sentiment de inferioritate si prin urmare la o stare de „inertie”.

Pentru Erikson aceasta perioada este esentiala pentru dezvoltarea increderii in sine – daca sunt incurajati si laudati de catre parinti si profesori, copiii sunt mai perseverenti si vor fi motivati sa isi duca la bun sfarsit indatoririle. Daca in schimb sunt ridiculizati si pedepsiti, scolarii mici se simt inferiori.

• La aceasta varsta are loc o redefinire temperamentala a scolarului, precum si o remodelare a trasaturilor de caracter, acestea fiind influentate in general de modelele din media si din anturajul copilului. In acest stadiu de dezvoltare apare sentimentul de apartenenta la grup si comunitatea sociala din care face parte scolarul. Comparatia cu colegii de scoala ii face pe copii sa isi dea cat mai mult silinta, pentru a se putea mandri cu propriile realizari. Aptitudinile de comunicare ale scolarului cresc pe masura ce avanseaza dezvoltarea cognitiva, psihica si sociala.

Dezvoltarea sociala si emotionala a scolarului mijlociu 10, 11 – 14, 15 ani

Datorita schimbarilor fizice radicale, deseori copiii preadolescenti trec prin stari extreme, cu privire la imaginea propriului corp si a increderii in sine. In perioada scolaritatii mijlocii are loc o permanenta confruntare intre dorinta de a fi acceptat de catre membrii grupului si ingrijorarea cu privire la transformarile corporale produse de pubertate. Atat baietii, cat si fetele, au deseori o imagine deformata despre propriul corp – fetele tind sa creada ca sunt supraponderale (de fapt, fetele incep sa se dezvolte cu mult inaintea baietilor, unele avand tendinta de a se dezvolta prematur), iar baietii cred ca nu sunt suficient de dezvoltati. Aceste ingrijorari sunt deseori exacerbate de imaginile artificiale promovate in media – drept consecinta, obsesia fetelor pentru a avea un corp subtire poate provoca aparitia unor boli de nutritie (anorexie, bulimie), iar baietii pot apela la substante de crestere a masei musculare, cu efecte nocive insa asupra dezvoltarii normale.

O modalitate prin care puberii isi manifesta independenta este evitarea activitatilor in familie, cererea pentru o intimitate crescuta si chiar mici dispute cu parintii. Apartenenta la grup este o modalitate prin care preadolescentul isi afirma identitatea, anturajul influentand comportamentul, limbajul si imbracamintea puberului.

Dezvoltarea personalitatii la scolarul mijlociu 10, 11 – 14, 15 ani

• Dupa Freud, preadolescenta sau perioada pubertatii corespunde Fazei genitale a dezvoltarii psiho-sexuale, in care schimbarile hormonale si fizice determina o „renastere” a gandurilor si comportamentului sexual. Scolarii incep sa flirteze cu sexul opus, devin foarte agitati si, indiferent daca sunt fete sau baieti, se privesc indelung in oglinda. Planul sexual incepe sa se situeze deasupra invatarii si scolii.

• Perspectiva lui Erikson are o tenta mai sociala, acesta considerant ca varsta pubertatii corespunde unei crize de identitate la scolar: Asumarea identitatii versus identitate difuza. Acum este momentul in care copilul trebuie sa se cunoasca pe sine si sa-si afle rolul in societate. Parintii si educatorii sunt sfatuiti sa le acorde copiilor libertatea de a-si descoperi si a se dedica activitatilor vocationale.

• In aceasta perioada se definitiveaza si se stabilizeaza trasaturile de personalitate – se cristalizeaza constiinta, se stabileste identitatea vocationala si are loc debutul independentei. Scolarul se concentreaza tot mai mult asupra sinelui si incepe sa aiba incredere in sine, apoi isi alege modele de conduita, se autoevalueaza si devine interesat de imaginea celorlalti despre sine.

sursa : http://www.romedic.ro

TERAPIA OCUPATIONALĂ – ISTORIE SI FILOZOFIE

Publicat pe

Terapia ocupaţională este o profesie a secolului al XX-lea, deşi filosofia şi raţiunile pe care se bazează au o istorie îndelungată. Utilizarea terapeutică a activităţii şi mişcării a fost apreciată de la începuturile civilizaţiei. Pot fi găsite referiri la importanţa ocupaţiei în sănătate în literatura antică a Greciei, Persiei, Egiptului şi Chinei. În povestea lui Homer despre Hephaistos, nobilului zeu meşteşugar, care era şchiop, i-au fost dăruite unelte de către Thetis pentru a-i permite să devină meşter în ”muncă prea-iscusită”.

În Roma antică se susţinea despre Epidaurus că alina delirul prin cântece, farse şi muzică. Mai târziu, pe măsură ce medicina s-a dezvoltat ca disciplină – în jur de 1100 se poate găsi literatură care arată că activităţi precum ţesutul sau echitaţia erau utilizate pentru a îmbunătăţi starea de sănătate.

Totuşi, majoritetea autorilor sunt de acord că profesia de terapie ocupaţională îşi are rădăcinile în dezvoltările din domeniul psihiatriei din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Înainte de secolul al XVIII-lea, pacienţii bolnavi psihic erau alienaţi în case de nebuni – erau văzuţi ca răi şi pedepsiţi. Tratamentul-pedeapsă includea biciuirea, înlănţuirea de ziduri, vomitarea provocată, sângerări abundente şi dietă strictă.

Doctorii oraşelor au schimbat toate acestea – Pinel în Paris şi Tuke în York. Aceşti oameni au îndepărtat lanţurile bolnavilor psihic şi i-au încurajat să îşi recâştige autocontrolul prin ocupaţie. Tuke a recunoscut că „în sine, munca posedă o putere de constrângere superioară tuturor celorlalte forme”.

Metoda umană de tratare a persoanelor bolnave psihic a devenit cunoscută drept TRATAMENT MORAL. Se accentua mediul pacientului şi situaţia de viaţă. Mediul fizic, temporal şi social era modificat de aşa natură încât să corecteze obiceiuri de viaţă greşite şi să regenereze altele noi. Prin munca unui număr de oameni dinamici şi dedicaţi, tratamentul moral a fost aplicat în toate ariile de tratament a bolnavilor psihic sub auspiciile unei noi profesii care a ajuns să fie numită terapie ocupaţională. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, un tip de terapie ocupaţională era practicat în multe ţări în principal de doctori. Cum a devenit o profesie de sine stătătoare.

Probabil cea mai influentă persoană în dezvoltarea terapiei ocupaţionale a fost ABOLPH Meyer – un umanist şi un neuropatolog, profesor de psihiatrie la Universitatea John Hopkins – Baltimore. El a afirmat că „utilizarea corectă a unei ocupaţii recompensatorii pare să fie problema fundamentală a tratamentului unui pacient neuro-psihiatric.” El credea că „a face, acţiunea şi experienţa înseamnă a fi”.

Doi arhitecţi, un profesor, un asistent social, o asistentă medicală şi un doctor au înfiinţat Terapia Ocupaţională (TO) în SUA. Este interesant dacă te gândeşti la domeniile în care terapeuţii ocupaţionali muncesc în ziua de azi.

Prima carte scrisă în 1905
UK – Peg Fulton – Aberdeen – psihiatrie
Prima şcoală – Dr. Elizabeth Casein – Dorset House
Până în anii 50 TO încă urmează direcţii umanitare – umane, holistice, ce considerau persoana ca întreg. Holismul Meyers care cerea perspectiva omului în interacţiune cu mediul şi-a pierdut influenţa în reducţionismul medicinei. Terapeuţii ocupaţionali păreau să creadă că o legătură strânsă cu medicina le conferea credibilitate astfel încât foloseau limbaj medical şi tratamentul lor a devenit reducţionist – nu se menţiona calitatea vieţii, echilibrul ocupaţiilor, etc. Tratamentul se concentra pe partea corpului care nu funcţiona la capacitate – ignora persoana ca întreg.
Totuşi, în acelaşi timp, TO a început să producă specialişti / gânditori. Mary Reily a condus la apariţia unei noi paradigme pentru TO. Ea a definit comportamentul ocupaţional ca întregul continuum de dezvoltare al jocului şi muncii.
Betty Yerxa 1966 – Ştiinţa ocupaţională
În anii 1990 reafirmarea paradigmei OT ca ocupaţional trece la angajarea în industrie, poştă, poliţie, şcoli, închisori, etc.

La începutul anilor 1990 a fost evidentă dezvoltarea unei discipline a ştiinţei ocupaţionale în USC (YERXA, CLARK, WILCOCK) – această ştiinţă se ocupă de forma, funcţia şi sensul ocupaţiei. Se ocupă cu înţelegerea oamenilor ca fiinţe ocupaţionale. Yerxa (1993) a fost un prim promotor al acestei ştiinţe crezând că oferă un nou mod de a înţelege natura ocupaţională a fiinţelor umane şi cum aceasta poate mări potenţialul şi creşterea umană. Clark (1993) a extins aceste idei construind o bază de cunoştinţe pornind de la programe doctorale de studiu.

De-a lungul dezvoltării prezentate mai sus, filosofia profesiei a dezvoltat, spre exemplu, convingeri şi valori care susţin profesia. Următoarele afirmaţii publicate de COT rezumă filosofia ei aşa cum este astăzi.
Filosofia de bază a terapiei ocupaţionale este în acord cu modelele de sănătate care se concentrează pe ocuparea indivizilor în a deveni conştienţi de propria putere prin obţinerea de deprinderi de viaţă care le dau un sentiment mai profund de control personal. Se ocupă cu întreaga gamă de activităţi care dau sens vieţii, prin determinarea de roluri, valori, obiceiuri şi rutine. Aceste aspecte care ne conturează vieţile şi care oferă ingredientele vitale care contribuie la un sentiment de bună stare.

sursa http://www.ub.ro

Meloterapia – Terapia prin muzica

Publicat pe Actualizat pe

In meloterapie, sau terapia prin muzica, sunetele si ritmul devin instrumente cu ajutorul carora se dezvolta creativitatea, sa intra in contact cu sinele si se trateaza diverse probleme de sanatate (anxietate, durere cronica, hipertensiune, dificultati de invatare, etc.)

Datorita efectului sau asupra sistemului nervos central, muzica este un factor important care ajuta la relaxare si la reducerea stresului. Ca instrument de dezvoltare personala, muzica contribuie la cresterea capacitatilor cognitive (atentie, memorie), psihomotorii (agilitate, coordinare, mobilitate) si socio-afective. In plus, pentru a obtine beneficiile oferite de meloterapie, nu avem nevoie de cultura muzicala!

In functie de personalitatea, de afectiunile si de obiectivele pacientilor, meloterapeutul poate alege una din cele doua forme ale terapiei:
meloterapia activa – consta in practica unui instrument, compunerea de melodii, executarea de miscari ritmice pe sunetele muzicii si favorizeaza in special exprimarea sinelui.
meloterapia receptiva – ascultarea muzicii poate stimula energia creativa si contribui la cresterea capacitatii de concentrare si a memoriei. Muzica scoate la iveala emotii, uneori uitate sau ascunse cu mult timp in urma.

Desi la inceput meloterapia a fost utilizata cu precadere in psihoterapie, aplicatiile sale terapeutice au fost extinse cu timpul. Muzica s-a dovedit deosebit de eficienta pentru scoaterea din izolare a persoanelor cu probleme de comunicare. La copiii care sufera de autism, de exemplu, s-a constatat ca stimulii sonori diminueaza anxietatea legata de realitatea exterioara, amelioreaza comportamentul socio-afectiv si creste increderea in sine. In mod asemanator, la copiii cu dificultati de vorbire, muzica si cantecele contribuie la ameliorarea articularii cuvintelor.

Datorita efectului sau fiziologic, o muzica relaxanta poate atenua durerea si anxietatea micsorand nivelul de cortizol (un hormon asociat cu stresul) si eliberand endorfina, care are proprietati calmante, analgezice si euforice.

sursa www.romedic.ro

O legatura speciala

Publicat pe Actualizat pe

Scoala Maevei se afla intr-unul din cele mai sarace cartiere din New York. La treisprezece ani, era abia in clasa a sasea, cu doi ani in urma colegilor ei de aceeasi varsta. Era de doua ori trasa inapoi.

In plus, Maeva avea reputatia unui copil dificil. Printre profesorii de gimnaziu, era faimoasa pentru ca iesea furioasa din clasa si refuza sa se intoarca, petrecandu-si in schimb cele mai multe zile de scoala pe holuri.

Inainte ca Pamela, noua profesoara de engleza a Maevei sa dea ochii cu ea pentru prima data, fusese avertizata ca eleva urma cu siguranta sa-i faca zile negre din cauza comportamentului ei, Asa ca, la prima ora, dupace le-a dat elevilor sa lucreze singuri un exercitiu  care le cerea sa gaseasca idea principala dintr-un pasaj, Pamela s-a dus la Maeva sa o ajute. Dupa numai un minut sau doua, Pamela si-a dat seama  ce anume o deranja pe Maeva: citea la nivelul unui copil de gradinita. “ De foarte multe ori, problemele de comportament apar din cauza faptului ca elevul nu e sigur ca poate sa faca ce I se cere” Mi-a spus, Pamela. “ Maeva nu putea nici macar sa silabiseasca cuvintele. Am fost socata sa descopar ca ajunsese in calsa a sasea fara sa stie sa citeasca”.

In ziua aceea, Pamela a jutat-o pe Maeva sa-si faca exercitiile citindu-i-le. In cursul aceleiasi zile, ea a cautat un psihopedagog care acorda asistenta acestor elevi. Cele doua profesoare simteau ca mai aveau o ultima  sansa de a o impiedica pe Maeva sa abandoneze scoala. Psihopedagogul a fost de acord sa faca zilnic lectii de citire cu Maeva, incepand de la nivelul cel mai de jos.

Chiar si asa, Maeva continua sa se dovedeasca  o problema, asa cum avertizasera ceilalti profesori. Vorbea in timpul orei, nepoliticoasa si intepata cu ceilalti copii – orice, numai sa evite cititul. Si, ca si cum asta nu era sufficient, exclama “ Nu vreau sa citesc!”, tasnea, pe usa afara si colinda holurile scolii. In ciuda rezistentei ei, Pamela s-a incapatanat sa-I ofere un ajutor suplimentar Maevei cu tema din clasa. Iar cand Maeva se rastea  furioasa la un alt elev, Pamela o scotea pe hol si si se gandea impreuna cu ea la o cale mai buna de a rezolva lucrurile.

Mai mult decat orice, Pamela se straduia sa-i arate Maevei ca ii pasa de ea. “ Glumeam, petreceam ore in plus impreuna. Venea la mine in clasa ca sa stam impreuna dupa ce termina masa de pranz. M-am intalnit cu mama ei” Aceasta a fost la fel de surprinsa ca Pamela sa afle ca Maeva nu stia sa citeasca. Dar mama ei mai avea alti sapte copii de care sa aiba grija; problema Maevei trecuse neobservata in harmalaia si aglomeratia de acasa, asa cum trecuse necorectata si la scoala. Pamela a obtinut de la mama Maevei promisiunea ca o va ajuta pe fata ei sa se comporte mai bine si ca ii va oferii mai multa atentie si o va ajuta cu tema pentru acasa.

Fisa de evaluare a Maevei pe primul semestru – cand avusese o alta profesoara de engleza – arata rezultate proaste la aproape fiecare ora, asa cum se intampla de ani de zile. Dar dupa numai patru luni alaturi de Pamela, aparusera deja schimbari inseminate in bine.

Pana la sfarsitul semestrului, Maeva nu-si mai ascundea frustrarea umbland pe holuri, ci ramanea linistita in clasa. Cel mai important insa, in fisa ei de evaluare arata ca Maeva trecuse la fiecare materie – la majoritatea, cu note foarte mici, dar cu o nota neasteptat de mare la matematica. Invatase sa citeasca in numai cateva luni cat in doi ani.

A venit apoi momentul, la ora de citire, in care Maeva si-a dat seama ca se pricepe mai bine decat altii sa citeasca, incluzand aici si un baiat care tocmai venise din Africa de Vest. Asa ca s-a apucat  singura sa-l ajute sa dezlege secretele citirii.

Legatura speciala dintre Pamela si Maeva reprezinta un instrument puternic de ajutor dat copiilor care invata. Cercetari tot mai multe arata ca elevii care se simt legati de scoala – de profesori, de alti elevi, de scoala insasi –  au rezultate scolare mai bune. De asemenea, pot rezista mai bine in fata pericolelor adolescentei moderne: elevii cu legaturi emotionale sunt mai putin predispusi la violenta, bataie, vandalism, anxietate, depresie, droguri, sinucidere, chiul si abandon scolar.

Sa te “simti conectat”nu se refera aici la o atitudine vag politicoasa, ci la legaturi emotionale concrete intre elevi si oamenii din scoala: alti copii, profesori, personal. O metoda puternica de a cultiva astfel de legaturi este construirea unei relatii armonioase intre elev si adult, de tipul celei dintre Pamela si Maeva. Pamela a devenit baza de securitate a Maevei.

Ganditi-va ce ar insemna acest lucru pentru cei 10 la suta dintre elevi care au probleme scolare majore,  asemenea Maevei. Intr-un studio asupra a 910 elevi de clasa intai dintr-un esantion national reprezentativ pentru SUA, observatori instruiti au evaluat profesorii si au apreciat efectul stilului de predare asupra calitatii invatarii copilului cu probleme. Cele mai bune rezultate au fost intalnite atunci cand profesorii:

  • Au fost atenti si au raspuns nevoilor copilului, starilor lui interioare, intereselor si capacitatilor sale, permitandu-le acestora sa le ghideze interactiunile;
  • Au creat o atmosfera destinsa in clasa, manifestata prin conversatii placute, ras si entuziasm;
  • Au dat dovada de afectiune si “perspective pozitiva” asupra copilului;
  • Au condus clasa cu intelepciune, propunand standarde si rutine clare, dar flexibile, astfel incat elevii se supuneau regulilor, in mare parte din proprie vointa.

Cele mai proaste rezultate au aparut atunci cand profesorii au adoptat o atitudine de genul Eu-El si si-au impus propia agenda elevilor, fara sa-i ia in seama, sau au fost distanti din punct de vedere emotional si nu s-au implicat. Astfel de profesori se infuriau mai des pe elevi si erau obligate sa recurga la metode puinitive de reinstaurare a ordinii.

Elevii buni continuau sa invete bine indifferent de mediu. Dar elevii cu probleme, care aveau profesori reci sau dominatori, inaintau greu prin materie, chiar si atunci cand profesorii lor urmau regulile pedagogice de predare. Si, cu toate acestea, studiul a descoperit o diferenta uimitoare in randul copiilor cu probleme: daca aveau un professor cald receptive, acestia infloreau, invatand la fel de bine ca si alti copii.

Puterea unui professor conectat emotional nu ia sfarsit odata cu clasa intai. Elevii de clasa a sasea care aveau un astfel de professor obtineau note mai bune, nu numai in anul acela ci si in urmatorul. Profesorii buni sunt asemenea parintilor buni. Oferind o baza de siguranta, profesorul creeaza un mediu care permite creierelor elevilor sad ea un randament maxim. Baza aceasta devine un refugiu ocrotitor, o zona de forta din care elevii se pot aventura mai departe sa exploreze, sa invete lucruri noi, sa se realizeze.

Baza de securitate poate fi interiorizata atunci  cand elevii sunt invatati sa-si controleze mai bine anxietatea si prin urmare, sa-si canalizeze mai bine atentia; acest lucru le sporeste capacitatea de aatinge zona de invatare. Exista deja zeci de programe de “invatare sociala/emotionala” care fac exact acelasi lucru. Cele mai bune sunt structurate astfel incat sa se potriveasca intocmai cu programa scolara standard pentru orice varsta, invatand copiii abilitati  precum constiinta de sine si controlul emotiilor neplacute, empatia si infruntarea fara probleme a relatiilor. O meta – analiza definitiva a mai mult de o suta de studii efectuata in legatura cu aceste programe au aratat nu numai ca elevii au invatat abilitati diverse, de pilda cum sa se linisteasca singuri si cum sa se inteleaga mai bine cu ceilalti.

Aceste programe dau rezultate mai bune daca elevii simt ca profesorilor chiar le pasa de ei. Dar, indifferent daca scoala ofera sau nu asa ceva, de fiecare data cand un professor creeaza un mediu empatic si receptive, elevii nu numai ca obtin note mai mari si rezultate mai bune la lucrari, dar inavat si cu sarg. Chiar si un singur adult care ofera sprijin la scoala poate schimba viata unui elev. Orice Maeva are nevoie de o Pamela.

Extras din “Inteligenta Sociala” de  Daniel Goleman

Informarea despre autism

Publicat pe Actualizat pe

In conditiile in care mediul social este inca influentat de teoriile psihogene asupra autismului, informarea corecta din partea profesionistilor si solidaritatea din partea altor parinţi va fi un sprijin important in eliminarea sentimentelor de vinovatie ale familiei. Totusi, chiar si parintii pot renunta cu greu uneori la vechile lor credinte despre autism, mai ales atunci cand copilul este foarte mic si talentat. Acest lucru este de inteles pentru ca au investit atat de multa dragoste in copilul lor si este greu sa renunete la speranta ca copilul lor va inflori si va deveni normal. Pentru ei va fi mai usor sa accepte adevarul daca este sustinut de alti parinti care au trait deja aceleasi angoase si frici.

Informarea asupra autismului ar trebui sa tina pasul cat mai mult cu schimbarile din teoriile curente.Totusi, pentru parintii care sunt sub tensiunea de a trai cu autismul si cu toate problemele lui si se simt neputinciosi in fata suferintei copilului lor este logic sa apeleze la prima solutie care apare.

Credinta falsa ca autismul poate sa fie provocat de o relatie saraca dintre mama si copil este un factor aditional de stres. Chiar si in familiile cele mai informate si mai competente se strecoara indoieli. Parintii reflecteaza la nesfarsit asupra trecutului si sentimentul de vinovatie accentueaza problemele cuplului si submineaza relatia deja problematica cu copilul, deoarece este dificil pentru parintii care au fost privati de satisfactiile rolului lor de parinti sa faca fata unei probleme atat de severe cu seninatate. Chiar si atunci cand parintii nu sunt acuzati in mod explicit, abordarea psihogenetica a autismului poate sa le creasca asteptarile in privinta copilului, incurajandu-i sa creada ca, daca ar vrea, copilul ar reusi sa se deschida catre ceilalti si ca trebuie doar sa gasesti cheia refuzului lui de a deveni un copil normal, dar si sa-i determine pe parinti sa renunte la rolul lor educational, de teama de a nu avea un impact negativ asupra procesului de vindecare.

Sunt foarte multe conceptii gresite despre autism, trebuie sa intelegem exact ce este autismul si mai ales ceea ce nu este.

Voi face referire aici doar la cateva lucruri generale privind descrierea autismului :

  • Autismul este o dereglare neuro-biologica care afecteaza functionarea creierului.
  • Autismul este diagnosticat de patru ori mai mult la baieti decat la fete.
  • Din studii recente aflam ca in prezent autismul afecteza 1 din 166 de copii.
  • Autismul afecteaza dezvoltarea normala a creierului in ariile care sunt responsabile de functia de comunicare, interactiunea sociala si functionarea cognitiva.
  • Caracteristicile principale ale unui copil cu autism sunt : lentoare in intelegerea mesajelor, probleme de intelegere a limbajului receptiv si expresiv, probleme in sfera senzoriala, comportamente nepotrivite din punct de vedere social sau comportamente in exces ( autostimulari, tipete etc.), incapacitate sau greutate in stabilirea contactului vizual, probleme de somn, miscari ciudate implicand diferite parti ale corpului sau tot corpul, in cazuri severe copilul poate ajunge chiar sa se raneasca singur, insensibilitate la durere sau dimpotriva o sensibilizare exagerata.
  • Exista terapii care trateaza cu succes simptomele autiste, insa ( in functie de gradul de afectiune si de varsta la care se incepe terapia) sunt anumite caracteristici autiste care raman pe parcursul vietii ( in special probleme comportamentale, de intelegere a mediului social, de intelegere a relatiilor interpersonale).

Anca Dumitrescu (Neagu)

Consultant acreditat BCBA- Analiza comportamentala aplicata

Psihoterapeut – Psihoterapie cognitiv comportamentala

Presedinte A.T.C.A.
www.asociatiatca.ro

Copilul, micul maestru spiritual

Publicat pe

V-ati intrebat vreodata ce lectii avem de invatat de la un copil?

Desi mic de inaltime si mic si din punct de vedere al varstei, orice copil vine in viata adultilor cu lectii semnificative pentru planul de viata al acestora.

Pana in jurul varstei de sapte ani, copilul este permeabil la lumile invizibile noua, adultilor, si are acea calitate care, multor adulti, le lipseste: calitatea de a trai “centrat”, spre deosebire de adultii care au devenit mari maestrii in a trai “la periferie”.

Acest mic intelept are capacitatea sa ne citeasca si sa ne decodifice starile, inca din stadiul de bebelus, cand deja are o viata emotionala si manifesta anumite capacitati in starea lor pura, prin care ne arata ca trebuie sa intelegem mai mult decat vedem sau auzim.

Psihologia si psihanaliza confirma aceasta capacitate a bebelusilor/copiilor mici de a trai “centrati” si de a si actiona conform acestei capacitati, alaturi de care mai sunt cateva, foarte importante, care isi pun amprenta pe modul de relationare al viitorului adult in diverse situatii de viata:

Capacitatea de a se juca – un aspect pe care adultii l-au pierdut, in timp

„Cel ce se maturizeaza inceteaza sa se mai joace, parand ca renunta la placerea pe care i-o producea jocul. Dar, cine cunoaste viata sufleteasca a omului, stie ca nimic nu este mai dificil decat sa renunti la o placere traita candva.
De fapt, nu putem renunta la nimic: Inlocuim un lucru prin altul si, ceea ce pare renuntare, este in realitate doar un substitut sau un surogat.”
– Sigmund Freud –

Jocul presupune ca fiind implinita capacitatea de a fi singur, si, in acelasi timp, presupune a fi spontan, a fi creativ, a nu fi supus unor conditionari – supunerea si conformismul dau cont de disperare, nu de sanatate mentala.

Una dintre trasaturile de baza ale activitatii de joaca este libertatea copilului sau adultului de a fi creativ, joaca fiind poate singurul loc in care adultul sau copilul poate sa fie creativ si sa foloseasca intreaga sa personalitate, descoperindu-si astfel Sinele.

Copilul se afla “aici si acum” intr-o “arie a jocului” care nu apartine nici realitatii psihice interioare, dar nu apartine nici lumii externe.

“Sa ne gandim la preocuparea care caracterizeaza joaca unui copil mic. Continutul nu conteaza. Ceea ce conteaza este starea de cvasi-retragere, asemanatoare concentrarii copiilor mai mari sau adultilor. Copilul care se joaca populeaza un spatiu ce nu poate fi parasit cu usurinta si nici nu poate admite intruziuni cu usurinta.”
– D.W. Winnicott –
In “aria de joc”, bebelusul si copilul mic aduna obiecte sau fenomene din realitatea externa, folosindu-le in serviciul unei reprezentari derivate din realitatea sa personala.

De asemenea, copilul “manipuleaza” fenomenele externe in beneficiul imaginatiei sale si le investeste cu sentimente.

Capacitatea de a fi ingrijorat

Capacitatea de ingrijorare are radacini adanci in trecutul oricarei persoane si se refera la momentul in care bebelusul o percepe pe mama ca pe o persoana intreaga, de care s-a separat; este momentul in care bebelusul deja are un Eu care incepe sa fie independent de Eul auxiliar al mamei.

Ingrijorarea descrie legatura dintre elementele distructive si cele pozitive ale bebelusului, in relatie cu mama sa.

Cateva momente care surprind ingrijorarea bebelusului: atunci cand musca sanul care il hraneste, bebe se teme ca poate “pierde” sanul, incepe sa se teama si de partea “rea” din el insusi – e o prima “lupta” careia incearca sa ii faca fata prin reparatie
reparatia apare de obicei cand sentimentul de vina este constientizat.

In functie de modul in care mama reactioneaza la muscatura de san (printr-o exclamatie de durere, printr-o privire mai dura, poate chiar printr-o dojana), bebelusul va percepe ca a facut ceva in neregula si se poate simti vinovat.

Mama trebuie sa fie pregatita sa accepte reparatia din partea bebelusului sau, sa primeasca in intregime pulsiunile bebelusului
astfel, bebelusul poate tolera angoasa pe care o traieste, isi poate trai vinovatia sau poate sa o mentina in asteptarea altei ocazii de a face reparatia
un alt moment in care este evidenta capacitatea de ingrijorare, este legat de momentul separarilor de mama si cu precadere momentul intarcarii, care ii pot declansa bebelusului suferinta si angoasa, care pot determina mecanisme de “lupta” prin furie si agitatie; pentru bebelus, intarcarea echivaleaza – de cele mai multe ori – cu “pierderea” mamei si tot ce a trait legat de mama si de san: incredere, satisfactie, iubire, propriile stari
in urma acestor separari, bebelusul va percepe mama altfel, intrucat mama revine cu alte stari, alte trairi, iar bebelusul poate sa nu fie intotdeauna bucuros de “revenirea” ei.

Dupa cum vedeti, amprenta capacitatii de a fi ingrijorat este foarte veche si, ca o continuare a procesului de ingrijorare,a bebelusului/copilului mic, apare si capacitatea sa de a repara – o alta capacitate pe care cei mai multi dintre adulti par a o evita/ignora.

Daca apare sentimentul de vinovatie, copilul poate deveni capabil sa perceapa nevoia de a repara.

Sunt situatii in care copilul care percepe dispozitia mai putin buna a mamei sau a tatalui, poate dezvolta o tendinta reparatoare – insa aceasta tendinta de a repara nu se intemeiaza pe propria sa culpabilitate, ci pe o incercare mai mult sau mai putin reusita de a repara depresia unuia dintre parinti.

Atunci cand nu exista o mama care sa primeasca reparatia, vinovatia devine intolerabila pentru bebelus iar ingrijorarea nu poate fi resimtita; esecul reparatiei conduce la o pierdere a capacitatii de a fi ingrijorat si inlocuirea ingrijorarii cu angoase si vinovatie. Sa fie, oare, aceasta, radacina incapacitatii de a repara a majoritatii adultilor?

Frecventa bebe, asa cum imi place sa o numesc, ne invata puritatea, intelepciunea si iubirea si ii ajuta pe acesti mici intelepti sa se conecteze la interioarele noastre, oricat de mult am incerca sa le ascundem.

Capacitatea de solitudine

Prin educatia primita si prin alte influente de mediu, se face o confuzie intre solitudine si singuratate. Omul zilelor noastre face tot ce ii sta in putere pentru a evita sau a preveni singuratatea, o vede ca pe o prapastie, ca pe un “gol” ce trebuie neaparat umplut. Gasind atat de multe metode si moduri de a nu fi singuri, nu facem decat sa ne instrainam de noi insine.

“Solitudinea devine expresia creativitatii tale, inseamna sanatatea perfecta. Singuratatea este o forma de boala
Singuratatea nu este altceva decat solitudinea gresit inteleasa”
– Osho –
Copilul mic stie sa-si stapaneasca propriul eu atunci cand detine capacitatea de solitudine (sa stie sa faca ceea ce este util pentru el) si aceea de a fi singur (sa poata fi singur fara a se crede parasit, pierdut, izolat), dar pentru aceasta este necesara o „mama suficient de buna” – adica o mama care a inteles ca nu trebuie sa fie o mama perfecta si ca trebuie sa lase bebelusul sa traiasca frustrarile si constrangerile de mediu la care este supus. Lipsa trairii – in momentul “bebe” – in mod adecvat a ingerintelor mediului sa fie, oare, motivul pentru care majoritatea adultilor nu se simt bine atunci cand sunt singuri pe termen mai indelungat?

Capacitatea de a iubi neconditionat

Una dintre rarele capacitati ale adultului, este predominanta si manifestata vizibil de copilul mic – nu conteaza cum arati, ce haine porti, ce varsta ai si cu ce te ocupi – el ne iubeste neconditionat si ne arata acest lucru prin gesturile, privirile si zambetul sau.

Pe langa aceste capacitati pe care bebelusii le manifesta, intre parinti si bebelus au loc proiectii si identificari proiective care, atent observate si vindecate, stau la baza sanatatii emotionale a viitorului adult.

Sigur ca nu sunt singurele capacitati ale unui bebelus/copil mic, dar sunt dintre cele mai importante in raport cu mediul sau de crestere si de evolutie.

Oare la cati adulti din jurul nostru vedem manifestarea pura a acestor capacitati, fara sa fie vorba despre prefacatorii, masti, orgolii sau interese la mijloc?

Dincolo de toate aceste capacitati si de lectiile de viata pe care le avem de invatat de la “micul intelept”, haideti sa incercam sa ne conectam si noi la frecventa bebe macar astazi, 1 Iunie, cand toti copiii sunt sarbatoriti.

Paolo Cohelho spune ca “un copil poate sa invete un adult trei lucruri:
cum sa fie multumit fara motiv,
cum sa nu stea locului niciodata
si
cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste”

Sa facem putina “bebe-terapie” cu noi insine, sa traim in acest “aici si acum”, sa invatam despre noi, sa avem curajul sa ne conectam la propriul copil interior si sa ii simtim nevoile reale: de a fi acceptat asa cum este, de a putea fi original, iubit, spontan si creativ, sa il vindecam si, pentru ca este 1 Iunie, sa ii uram “La multi ani!”

Mona Georgescu, psiholog
sursa:www.minunemica.ro